Deedee91geo's Blog

26 Octmbrie, abia trecut de ora 12…Iata-ma din nou in fata calculatorului incercand sa gasesc cateva cuvinte care sa ma ajute in a-mi intelege si descrie in acelasi timp starea.Ultima perioada a fost,pot spune,cu riscul de a exagera putin,un soc pentru mine.Un soc ce incet,incet ma trezeste la realitate,o intoarcere la 180 grade a tot ceea ce insemna viata mea pana acum. In mare parte socul face referire la facultate,la faptul ca am inceput o noua etapa in viata,poate prea fortata si matura fata de cea anterioara. Dar ideea acestui post nu este de a ma plange,ci,din contra,pentru a-mi elibera gandurile. Cam totul a inceput sa se schimbe in jurul meu,incepand de la lumea ce ma inconjoara (colegi,prieteni) si terminand cu propria persoana. Totul se complica,incepe sa capete alta forma,si asta pentru ca incep sa vad lumea dincolo de superficialitatea ei. Cateodata tanjesc dupa viata mea de liceu,dupa colegi,dupa atmosfera de acolo, si cu cat trece timpul cu atat le dau dreptate celor care spun ca viata de liceu e cea mai frumoasa. Da,este cea mai frumoasa pentru ca este oarecum lipsita de griji. In liceu principala ocupatie este de a-ti face viata cat mai frumoasa si cat mai pe placul tau (referindu-ma la gandirea oricarui adolescent). Si cine s-ar gandi ca dupa acesti 4 ani de liceu ne asteapta dupa colt adevarata latura a vietii?Cine se gandeste ca dupa 4 ani de nebunii si distractii un om se poate schimba atat de mult intr-un timp atat de scurt?Bineinteles, fiecare etapa a vietii are farmecul propriu,dar intotdeauna,sau de cele mai multe ori tanjim dupa ce a fost inainte. Acum vine intrebarea : de ce? Sa fie oare un raspuns faptul ca undeva bine ascuns in mintea noastra avem o oarecare temere fata de necunoscut? Parca mai usor este sa ne refugiem in amintiri decat sa privim drept inainte la ce urmeaza sa se intample.Dar,pana la urma trebuie sa existe si acel curaj sau mai bine zis acea nebunie de moment care sa ne indemne sa mergem mai departe indiferent de ce ar urma.

Pana in momentul de fata este tot ce pot spune despre experienta ce o traiesc de o luna incoace. Si sper ca pe viitor sa pot povesti lucruri frumoase legate de viata mea de studenta Intre timp..va pup si hai la somn ca e tarziu .

Nimic nu e pentru totdeauna…da,ceea ce se crede a fi doar un clişeu se pare că e un adevăr ce nu iartă pe nimeni.Nu cred că există cineva care să mă contrazică cu argumente solide ,dar dacă cineva se simte în stare e invitatul/invitată meu/mea.

De la ce a pornit totul?Poate pare banal,dar de la o melodie a pornit ideea . Cu siguranţă va sunt cunoscute replicile “voi fi mereu lângă ţine” sau “te poţi baza mereu pe mine”,iar dacă ţie îţi vine în minte genială idee să răspunzi “greu de crezut” sau “de unde ştii?” sigur ţi se va da o replică de genul “don’t be silly” ..eh nu stă chiar aşa treaba:) cum rămâne cu momentele în care tocmai acele persoane pe care trebuia să te bazezi necondiţionat te rănesc cu sau fără voinţa lor? Cum mai poţi “apela” la ele când sunt chiar motivul conflictului?Ajungi să te gândeşti că nimic nu e al tău în viaţa asta,că orice şi oricine apare în viaţa ta pleacă aşa cum vine,dar nu fără să lase urme;ca un val care loveşte cu putere malul,iar când se retrage îţi ia nisipul de sub picioare şi te face să îţi pierzi echilibrul.Viaţa este atât de imprevizibilă încât nu poţi spune niciodată că eşti bine,fericit şi în siguranţă pentru că nu ştii cum se întoarce roata şi din ce aveai un minut mai devreme nu rămâne decât amintirea.Pe moment e senzaţia că lumea se prăbuşeşte,că nimic din jurul tău nu mai merită atenţie.Dar tocmai în acele momente de “nebunie” parcă vine şi raza aceea de speranţa care îţi zice că “ce nu te omoară te face mai puternic” şi uite aşa încet- încet te ridici şi îţi propui să o iei de la capăt.Şi nu este decât una din întâmplările ce sunt incluse în capitoulul “nothing lasts forever”.

O altă întâmplare,poate una din cele mai dureroase,este aceea în care pierzi definitiv pe cineva drag.Acele momente sunt întradevăr cele mai greu de suportat , vin parcă de nicăieri toate cuvintele pe care nu ai avut curaj să le zici la când trebuia,tocmai pentru că nu găseai un moment potrivit…şi acum nici că va mai veni acel moment;rămâi doar cu regretul că acea persoană nu a auzit niciodată de la ţine ce gândeai,şi poate cu o mică rază de speranţa că de acolo de unde e,vede si aude ce trebuia spus înainte.

Morală postului : nu aşteptaţi până este prea târziu!Da!Sunt excepţii de la regula “niciodată nu e prea târziu”! Uneori chiar este..şi e dureros să realizezi acest lucru dacă aveţi ceva de spus cuiva nu lăsaţi timpul să treacă în aşteptarea unui moment oportun. O îmbrăţişare,un pupic,o vorba bună sunt binevenite în orice moment şi uneori ajută mai mult decât va puteţi imagina.

Probabil titlul este mult prea general pentru ce urmeaza sa povestesc mai jos,insa nu am putut gasi un titlu mai potrivit.

Totul incepe acum vreo 4 ani,intr-o seara cand ascultam muzica si citeam mesajele care curgeau garla.La un moment dat am vazut un numar de telefon codat (nici pana acum nu imi dau seama daca host-ul care lasa mesajele sa intre pe post si-a dat seama sau nu de “smecherie”) si am zis sa vad ce o iesi )) pe vremea aia aveam o gramada de prieteni “virtuali”,cunosteam multi oameni de pe chat-ul respectiv (sa nu facem reclama) insa nu am ramas in legatura decat cu cativa;printre acesti “cativa” se numara si una din cele mai bune prietene ale mele de acum.Cand am cunoscut-o eram 2 matze abia, abia cu buletinul in buzunar.Timp de un an si ceva nu am vorbit decat la telefon sau pe mess.Mereu interveneau diverse motive sa nu iesim la o plimbare, ceva (de parca am fi stat una la un capat al tarii si cealalta la alt capat) ).Dupa ce in sfarsit ne-am facut si noi curaj sa ne vedem ochi in ochi a inceput nebunia:))) ( e de prisos sa spun ca dupa ce ne-am vazut odata au inceput sa dispara motivele despre care vorbeam mai devreme ) )Au fost si multe momente urate in tot acest timp,dar eu am incercat pe cat posibil sa ii fiu alaturi si sa o ajut,atat cat mi-a stat in putinta.Si nu am sa uit niciodata cum m-am luptat eu cu morile de vant o buna bucata de vreme (si cred ca a fost prima data cand m-am tinut cu dintii de parerile mele).Cu bune,cu rele a trecut si perioada neagra.Vara imediat urmatoare si vara ce tocmai a trecut au fost cele mai nebune din punctul meu de vedere;am vazut/patit lucruri pe care nu le credeam posibile=)) sau poate daca le credeam..erau in imaginatia mea,insa am vazut ca sunt posibile )))Cred ca am iesit de nebune aproape zilnic,fara tinta cateodata:-?? pur si simplu “hai sa iesim ca vedem noi pe urma unde mergem”.Am ras,am plans,am facut multe tampenii amandoua,insa tot ce conteaza pana la urma e tocmai ca ne avem una pe alta.Multa lume spune ca o prietenie nu inseamna numai miere si zahar;sunt momente ca si in viata,si bune si rele;daca ar fi numai bune ar fi plictisitor,iar daca ar fi numai rele nu s-ar mai numi prietenie.In acesti 4 ani am invatat sa o citesc mai bine ca oricine (chiar daca nu vrea sa recunoasca cateodata-si stiu ca atunci cand o sa citesti randul,o sa schitezi macar un mic gest).De doua zile insa…lucrurile nu sunt chiar roz…amandoua suntem tensionate,fiecare are problemele ei,dar se pare ca am facut noi…scuzati expresia..”pe dracu in patru” sa avem si o problema comuna.Cum altfel sa se desfasoare o seara de duminica decat cu cele mai bune prietene certandu-se?!Nu am sa dau detalii despre discutia noastra,tot ce pot spune e ca s-au aruncat cuvinte grele,peste care nu se poate trece ca si cum ai bate din palme;au fost discutii si pareri in contradictoriu cum nu credeam ca o sa fie vreodata.Am stat pana la 1 noaptea sa ne certam si sincer aveam asa niste senzatii cum nu doresc nimanui.Azi din nou…am continuat poate chiar mai urat discutia de aseara.Nu stiu ce concluzie sa trag dupa toate cele spuse in aceste discutii:( stiu doar ca m-am saturat de certuri de genul si de cuvinte grele…eu pot spune ca imi pare rau daca am zis ceva ce nu trebuia.Stiu ca atunci cand o sa citesti ce am scris o sa iti dea o lacrima,stiu ca o sa ma injuri,stiu ca o sa imi zici apoi pe mess ca ma iubesti,stiu ca ma faci vaca,si stiu ca o sa razi dupa ce citesti asta.Dar asta sunt,si asta e modul meu de-ti spune ca nu mai vreau sa continue cearta asta care pana la urma va ramane fara niciun rezultat concret.

In final nu pot spune decat ca speeer…doar speer ca m-am facut cat de cat inteleasa in anumite aspecte si ca am reusit sa aduc un zambet mic:* Tin prea mult la prietenie si nu pot sa las lucrurile nerezolvate.

Pentru cei care au facut comentarii rautacioase cu privire la venirea Giuliei in dj project,cum ca nu ar merita locul elenei si ca nu va reusi niciodata sa o inlocuiasca,uitati dovada ca e mai potrivita ca oricine altcineva.E adevarat ca nu o sa fie ca Elena,din simplul fapt ca NU E Elena si nici nu cred ca intentioneaza sa fie ca Elena:)Are propriul stil.Voce are(chiar buna dupa parerea mea),succes are,e frumusica,ce mai lipseste?

Eu zic ca e mai mult decat ok venirea ei in dj project si va face treaba buna.Bravo Giulia!!!

Uitandu-ma in jur,la stiri,la liceu,la prietenii mei (unii) ,la tot ce vad pe strada,am inceput sa realizez ca mi-am schimbat atitudinea in legatura cu anumite lucruri,situatii.Ceea ce acum un an doi mi se parea interesant sau “foarte tare”,”cool” ca sa vorbesc pe un limbaj tipic adolescentin,acum mi se  pare plictisitor,poate chiar banal.Ma uit la adolescentii din ziua de azi ( si nu ma exclud,pentru ca inca nu sunt bine trecuta de aceasta perioada) si ma gandesc cum apare deodata acea schimbare totala de comportament,ca si cum fiecare ar avea o bomba cu ceas programata sa explodeze la o anumita varsta.Si aceasta bomba cu ceas este numita adolescenta.

Adolescenta este,poate,cea mai dificila perioada din viata unui copil,implicit si din viata unui parinte.Este perioada in care fiecare copil isi formeaza caracterul,personalitatea,un mod de viata.

Incepand cu varsta de 13-14 ani apar din ce in ce mai multe schimbari ale comportamentului,parintii incep sa se planga din ce in ce mai des  de faptul ca “nu mai e copilul pe care il stiau ei”,apar din ce in ce mai multe probleme intre copii si parinti;inevitabil,odata cu aceste probleme apare si “conflictul dintre generatii”.Apar tipicele “crize adolescentine”intelese mai mult sau mai putin de parinti,copiii incep sa se planga ca nu sunt intelesi de catre parinti,parintii se plang ca nu mai stiu ce sa faca sa le intre in voie copiilor.Tinerii adolescenti incep sa se departeze de parinti,vor mai multa libertate(chiar totala daca se poate),interesele se schimba,modul de a gandi este unul rebel,gen “lasa-ma sa fac cum vreau eu,ca am dreptate” sau “ce iti pasa tie,e viata mea”;de asemenea scoala nu mai are ce cauta la capitolul “prioritati”,importante devenind alte lucruri,cum ar fi iesitul in oras cu prietenii(in cel mai bun caz) sau multe alte obiceiuri ale adolescentilor,unele chiar teribiliste.In cea mai pare parte a timpului adolescentii sunt indispusi,nu le convine nimic,reprosurile facute de catre parinti sunt considerate ridicole,nemotivate si sunt tratate ostentativ.Implicarea parintilor in ceea ce priveste situatia scoala a adolescentului devine din ce in ce mai mica,posibil ca o consecinta a comportamentului acestuia,acela de a evita orice repros sau morala.Din acest conflict,cei care ies in pierdere de mai multe ori sunt parintii,intrucat sunt nevoiti sa suporte toate cuvintele grele,chiar jignirile mai mult sau mai putin subtile.

In jurul varstei de 17-18 ani adolescentii incep sa isi dea seama de comportamentul lor ostentativ si neadecvat pe care l-au avut in toata aceasta perioada,incep sa realizeze toate greselile pe care le-au facut traind cu impresia ca “tot ce fac ei e corect” si incearca putin cate putin sa repare,atat cat se mai poate.

Dupa cum am spus mai sus,nu ma exclud de la niciuna din etapele scrise anterior.Am trecut prin toate si pot spune ca acum sunt in ultima etapa,aceea de reflectare asupra comportamentului adoptat pe toata perioada adolescentei.Imi dau seama ce am gresit,ce mai poate fi reparat,ce trebuie sa ramana asa cum e si ce greseli pot evita pe viitor.Nu cred ca exista adolescent pe lumea asta care sa nu se fi plans macar odata de “parintii care nu ii inteleg”.

Cu toate acestea,pot spune ca incet incet ies cu bine din “furtuna”,iar  lucrurile incep sa capete o forma si un inteles.Pana la urma adolescenta este etapa de initiere,fara greseli si obstacole nu se invata.

XOXO

Filmuletul este cu un baiat care scrie o tema pentru scoala;profesoara le da mana libera sa aleaga orice subiect vor atata timp cat este interesant si educativ.Baiatul alege sa scrie despre fete,cum le vede el.Este foarte interesant ce cred copiii de 7-8 ani despre fete:))) si haios totodata )

Va las sa il vedeti :*